De la fermă la raft: de ce producătorul de materie primă nu mai are multe șanse

Hai să spunem lucrurilor pe nume. Dacă în 2026 ești fermier care doar produce – cereale, lapte, carne, legume – și le vinde mai departe ca atare, ești cea mai expusă verigă din tot lanțul agroalimentar. Nu pentru că nu muncești destul. Ci pentru că modelul în sine s-a rupt.

De ce materia primă pură pierde

Cine produce doar materie primă încasează cel mai mic preț și suportă cel mai mare risc: vremea, bolile, prețul de bursă al materiei prime, un singur cumpărător care dictează condițiile. Marja se creează în aval – la procesare, la brand, la raft – acolo unde fermierul „simplu” nu ajunge niciodată. El primește un rest, după ce toți ceilalți și-au luat partea.

Estimările pentru 2025–2026 arată că peste 45% dintre marile companii agroalimentare din UE planifică investiții în operațiuni integrate, iar integrarea verticală e proiectată să crească eficiența lanțului cu până la 30% global. Cei care controlează lanțul devin tot mai puternici; producătorul izolat rămâne cu aceeași marjă subțire.

În Europa, lanțul se închide din ambele capete

Cel mai instructiv lucru e că integrarea verticală în Europa se întâmplă în două direcții opuse și ambele lasă producătorul de materie primă pură pe dinafară.

De jos în sus: fermierii își cumpără procesarea și brandurile. În iunie 2026, cooperativele Arla (Danemarca) și DMK (Germania) au fuzionat și au creat cea mai mare cooperativă de lactate din Europa: ~11.200 de fermieri proprietari, zeci de fabrici în șapte țări și venituri de peste 20 de miliarde de euro. Detaliul esențial: fermierii nu sunt furnizori – sunt proprietarii fabricilor și ai brandurilor. Printre acestea: Lurpak, Castello, Arla, Milram, Oldenburger și Humana. Același lapte care ajunge acum vândut ca unt premium sau mâncare pentru bebeluși – iar marja se întoarce la fermier.

De sus în jos: retailerul își construiește și cumpără fabrici. Grupul Schwarz, proprietarul Lidl și Kaufland, cel mai mare retailer european, cu venituri de ~175 mld euro, a făcut exact mișcarea inversă. Prin divizia Schwarz Produktion (~6.000 de angajați), grupul își fabrică singur produsele de marcă proprie: ciocolată și nuci (Solent, una dintre cele mai mari fabrici de ciocolată din Europa), pâine (Bonback), apă și băuturi (MEG), înghețată (Bon Gelati), cafea, paste. Iar în octombrie 2025 a cumpărat grupul Göbber, producător de gemuri și miere, „ca să asigure aprovizionarea cu produse marcă proprie pentru Lidl și Kaufland”. Logica declarată: reziliență și suveranitate pe lanțul valoric. Cu ~80% mărci proprii pe raft, Schwarz vrea să controleze cine le produce.

Două strategii opuse, aceeași concluzie: valoarea se mută către cine controlează mai multe verigi. Cine rămâne doar la capătul de jos – materia primă – e prins între un procesator care nu mai are nevoie de el și un retailer care preferă să-și facă singur produsul.

Și acum vine lovitura din politică: noua PAC 2028–2034

Până acum, mulți producători mari de materie primă au supraviețuit cu o plasă de siguranță: subvenția pe hectar.

Propunerea Comisiei Europene pentru PAC 2028–2034 schimbă regula fundamentală a sprijinului. Noul mecanism introduce degresivitate obligatorie: plățile scad pe măsură ce ferma e mai mare, iar sprijinul se limitează la maximum 100.000 € per fermă pe an. În plus, bugetul total de sprijin scade față de actualul cadru.

Mesajul politic e clar: banii publici nu mai răsplătesc fermele mari, ci se redirecționează către ferme mici, tineri fermieri și practici sustenabile. Pentru România, cu structura ei de ferme mari și foarte mari, impactul e disproporționat. Modelul „cultiv mii de hectare și încasez subvenția pe hectar” – care era deja fragil – devine, după 2027, de-a dreptul nesustenabil.

Cu alte cuvinte: exact veriga de materie primă pură, care până acum se sprijinea pe subvenție ca a doua sursă de marjă, urmează să piardă și acea sursă. Rămâne expusă pe toate fronturile.

În România – aceeași lecție

România are una dintre cele mai mari suprafețe agricole din UE – circa 57% din teritoriu – dar gradul de integrare în lanțurile valorice rămâne sub media europeană. Avem materia primă din belșug. Ne lipsește lanțul care o transformă și o duce, controlat, până la raft. De aceea exportăm grâu ieftin și importăm pâine scumpă, exportăm animale vii și importăm carne procesată. Nu întâmplător, Clubul Fermierilor Români și Confederația Concordia vorbesc acum deschis despre integrarea producție-procesare-retail ca singura soluție reală de competitivitate.

Concluzia mea

Integrarea verticală nu mai e o ambiție strategică. E o condiție de supraviețuire, iar noua PAC nu face decât să grăbească momentul adevărului.

Producătorul de materie primă pură, oricât de bun ar fi pe câmp sau în fermă, joacă un joc în care regulile sunt scrise de altcineva, marja rămâne mereu la altcineva, iar de acum și subvenția care îl ținea în viață se retrage. Singura cale de ieșire e în sus pe lanț: spre procesare, spre brand, spre consumator. Singur sau prin asociere.

Întrebarea pentru orice om din agri-food, în 2026, nu mai e „cât pot produce?”. E „cât din drumul de la sămânță la raft controlez efectiv?”

Cine nu-și pune întrebarea asta acum riscă să nu mai fie pe piață peste câțiva ani.